În „epoca de aur” a graficii Art Nouveau, câte artiste ilustrează cărți în România? Câte dintre acestea ilustrează cărțile Reginei Maria sau ale lui Nicolae Iorga publicate în România și în străinătate ?

Răspunsul este unul singur. NGB.

Nadia Grossman-Bulighin, Nadia Grossmann Bulyghin, Nadia Grosman-Bulughin, Nadia Bulighin, Nadia Bulighin-Grossmann, Natasha Bulygjin, Nadia Buligin, Nadia Boulouguine sau Nadia Grossmann Boulouguine sunt aceeași artistă^[1], un personaj care incită istoricii de artă și nu numai. Este poate prima femeie care a avut o carieră în domeniul ilustrației de carte în România. Lucrările ei de pictură și ilustrație semnate NGB sunt astăzi apreciate și căutate de colecționarii de artă, fiind bine cotate^[2] pentru o artistă atât de puțin cunoscută. Este redescoperită relativ recent, aproape după un secol de la dispariția sa prematură, întrucât pictura și ilustrația de carte semnate NGB au atras atenția mai multor specialiști în istoria artei din străinătate și din România. În anul 2015^[3] istoricul de artă Valentina Iancu publică primele informații despre Nadia Grossman Bulighin. Ulterior istoricul de artă Shona Kallestrup publică un articol în care descrie ilustrațiile artistei în Povești, de Maria Regina României, volume publicate în 1921 în română, și în 1925 în engleză.

Majoritatea informațiilor despre viața Nadiei Grossman Bulighin provin din interviul realizat de criticul Ionel Jianu, pentru ziarul Rampa, în martie 1928^[4], și din două articole scrise de Nicolae Iorga în 1928 și în 1930^[5]. De asemenea se păstrează un articol^[6] despre valoarea arhitecturii tradiționale din lemn, scris de Nadia Grossman Bulighin.

Cine este NGB ?

„O femeie cultivată, nu numai abilă în meșteșug”, „Nadia Bulighin e o intelectuală. O femeie care trăiește o viață interioară ale cărei oscilări duc în preajma întrebărilor fără de răspuns”^[7].

S-a născut în Basarabia în 1891^[8]. A fost căsătorită Grossman[9]. A murit în anul 1930, după o îndelungată și grea suferință^[10], la Câmpulung^[11].

Nadia Bulughin^[12] „o fată cuminte și harnică, înzestrată cu un talent de care nu și-a bătut joc, ci l-a pus în serviciul culturii adevărate (…) a fost fiica unei familii de refugiați ruși în casa cărora a stăpânit numai cea mai deplină cinste și cel mai mare devotament pentru ideal. Ea a crescut în acest mediu ales, cu o înțelegere durabilă pentru tot ce era frumos, bun și nobil.”^[13]

În interviul din 1928 Nadia Grossman Bulighin mărturisea: „am început să desenez demult, de pe când eram în școala primară. La noi, la Pașcani, Doamna găsise că am talent și mă încuraja mult. Dar îndemnul hotărâtor mi l-a dat sora mea. La vârsta de 9 ani am primit cadou niște acuarele. Și atunci am făcut primele compoziții. Mai târziu am plecat în Rusia. La Petrograd am terminat liceul^[14] și am hoinărit prin muzee și expoziții. Eram foarte academică și n-aveam nici o înțelegere pentru moderniști.”^[15]

Încheie studiile liceale la Sankt Petersburg (Petrograd) în jurul anului 1910, urmând în același timp cursurile de desen și pictură la Academia Bilibin, cu Ivan Bilibin (1876-1942), unul dintre reprezentanții mișcării Mir Iskusstva (Lumea Artei) din Sankt Petersburg.

„De abia la Paris am înțeles ce e aceea modernism. Când am ajuns în orașul Lumină eram dezorientată. Am încercat să lucrez cu Simon și cu Ménard, dar n-am putut. Era ceva prea discordant pentru spiritul meu. (…) Și apoi m-am întors în țară. Se declarase războiul european”.^[16]

În țară lucrează o perioadă cu Ipolit Strîmbu (1871-1931),^[17] unul din pictorii care fondează societatea Tinerimea Artistică alături de Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Kimon Loghi, Arthur Verona, Ștefan Popescu, Nicolae Vremont, Frederick Storck și Gheorghe Petrașcu, patronată de Regina Maria.

În această perioadă în ilustrația de carte, stilul ei este puternic influențat de mișcarea Mir Iskusstva, ulterior călătorind și studiind pictura bisericilor din Moldova și Muntenia în cele mai mici detalii, se îndepărtează de influențele Art Nouveau, și se apropie de stilul național. Am putea spune că liniile și formele Art Nouveau și cele ale stilului național fuzionează. Ilustrațiile ei sunt poetice, faux naïf, majoritatea sunt alb-negru, atât datorită preferințelor personale, dar și a condițiilor tehnice de tipar. De altfel despre culoare și desen Nadia Grossman Bulighin precizează că „între concepția de viață a unui artist și mijloacele pe cari le întrebuințează în opera sa este o legătură de cauză și efect. Culoriștii sunt superficiali, optimiști, pozitivi. Sunt optimiști pentru că nu cer mult. Se mulțumesc cu ce le dă viața și se îmbată de lumina culorilor. Un desenator este un om chinuit de o viață interioară. El se frământă, caută, încearcă să prindă cu siguranța liniei o formă sau un aspect. De aceea el poate cunoaște adevărata bucurie a creației.”^[18]

Ilustrații pentru cărțile de povești scrise de Maria, Regina României

Regina Maria este interesată de pictură, literatură, dans, teatru și muzică, de-a lungul întregii sale vieți cultivă prietenii cu artiștii și intelectualii români sau străini. Recunoaște tendințele artistice ale vremii și reușește să își creeze o imagine de susținătoare a noilor tendințe artistice în România. Patronează Tinerimea Artistică din anul 1901, și expune anual acuarele la Salonul Tinerimei. În 1906 sub patronajul ei este fondată secția de arte decorative de la Academia de arte frumoase.

În timpul Primului Război Mondial prințesa „artistică” devine mama a tuturor românilor, o imagine pe care o construiește atent și o consolidează în timp.

Între anii 1913-1937 Regina Maria publică peste 30 de volume, în principal în limba engleză: cărți pentru copii, romane, jurnal de călătorie și o autobiografie în 3 volume. Din 1913 publică cărți de povești, urmând îndemnul fiicei sale. De altfel Regina Maria scria în memoriile ei că a fost înzestrată de mică cu imaginație și își amintea cu plăcere de poveștile pe care le inventa pentru surorile mai mici sau de basmele pe care le spunea copiilor ei.

Cărțile de povești ale reginei Maria sunt „împodobite” de artiștii: Edmund Dulac, Jacques Onfroy de Breville, Helen Stratton, Mabel Lucie Attwell, Sulamith Wulfing, Maud și Miska Petersham, dar și de artiștii români: Ignat Bednarik, Nicolae Grant, N. Grossman-Bulighin.[19]

„Poveștile pentru copii ale reginei devin un mijloc de educare despre obiceiurile și farmecul acestei noi țări mari din sud-estul Europei. Ele sunt de asemenea, elemente de promovare ale propagandei regale. Laitmotivele constante ale poveștilor sale sunt: țăranii și mănăstirile albe. Perspectiva Reginei asupra vieții țăranilor, este scrisă cu umor și afecțiune, aceasta descrie obiceiurile, superstițiile, costumele populare și alte caracteristici locale”.^[20]

Nadia Grossman-Bulighin este singura artistă din România care a ilustrat o carte a Reginei Maria, fiind invitată în anul 1921 să realizeze desenele pentru volumul Povești, dedicat tuturor copiilor din România mare. Cele 11 gravuri alb negru „oferă un răspuns vizual original și poetic asupra tradițiilor din România”[21]. În 1925 este invitată să ilustreze și ediția în limba engleză, pentru care execută planșe color suplimentare[22].

Nadia Grossman-Bulighin „adoptă un stil faux-naïf, cu o perspectivă aplatizată și o formă schematic care amintește de arta vernaculară și de frescele bisericilor. Figurile stilizate și alungite din basmul Copila Soarelui evocă convențiile picturii bizantine din bisericile românești. Această specificitate este accentuată de atenția la detaliile costumului popular”.^[23] Istoricul de artă Shona Kallestrup consideră că aceste ilustrații sunt un exemplu valoros și original care denotă „încercarea de a crea un idiom național în arta grafică”^[24] din România.

Ilustrații pentru cărțile de istorie, de istorie a artei și de povești scrise Nicolae Iorga

Colaborarea dintre Nicolae Iorga și Nadia Grossman Bulighin începe probabil în 1921 când aceasta primește o bursă din partea Comisiunii monumentelor istorice,^[25] ce a constat în călătorii de studiu în Moldova la mănăstirile: Putna, Sucevița, Dragomirna, Suceava, Rădăuți și Mitropolia din Iași, în Muntenia, la mănăstirea Snagov, și la Paris^[26]. Ilustrațiile Nadiei Grossman Bulighin realizate în călătoriile de studiu sunt publicate alături de cele ale lui D. Stoica în manualul școlar de a istorie a românilor, dar și în L’Art Roumain[27]. Colaborarea continuă cu Contes Roumains^[28], unde ilustrează basmele: Fata moșului și a babei, Prâslea cel voinic, Fiicele împăratului, etc.

„Făcuse studii la Petrograd în domeniul ilustrației de cărți și n-a rămas acolo, ci a revenit în țara unde se născuse. Nimeni nu îi dădea atenție. O văd încă aici la gazeta noastră^[29], arătând cu sfială unui necunoscut ca mine, în judecata căruia avea încredere, lucrări stilizate, energic și sobru totodată, care meritau toată lauda. Era așa de bucuroasă că lauda aceasta și-o aude în sfârșit! De atunci oricând a fost rugată a împodobi o carte, a alergat fără a cere vreodată o plată”.^[30] Nicolae Iorga aprecia stilul ei sobru, întrucât nu căzuse în patima „colorației triviale”^[31].

„Ea nu mai este, dar cartea mea de școală va lega încă multă vreme istoria trecutului și talentul original al Nadiei Bulughin. Și în ediția italiană[32] a altei lucrări, desemnurile ei au întâlnit o caldă recunoaștere. Acum vreo doi ani îmi scria denunțând vandalismul contra unei bisericuțe de lemn pe care o schița”.^[33]

În articolul Ilustrația cărților românești, 1860-1890, numele ei este menționat alături de Anton Chaldek, Weiss, Grandea, Reiss, Horațiu Dimitriu, Nicolae Tonitza, Rola Piekarski și D. Stoica: „d-ra Nadia Bulughin, măritată Grossman, a făcut în Rusia studii speciale de ilustrație a cărților. Influențată din ce în ce mai puternic de curentele moderniste, ea primește însă de la ele numai ce poate da o notă originală unei închipuiri delicate, potrivită mai ales pentru interpretarea basmelor. Dând impresia xilografiei prin distribuția sigură și îndrăzneață a părților de alb și negru, d-ra Bulughin însuflețește de o viață puternică figurile banalisate prin simple reproducții de șablon. De relevat și atât de gingașele frontispicii din ediția a 12-a a lui Eminescu. O trăsătură mai puțin caracterisată deosebește de desemnurile d-rei Brătescu”.^[34]

Istoria picturii și a arhitecturii din România se numără printre marile ei pasiuni, și tocmai de aceea nu poate ignora distrugerea patrimoniului. În primăvara anului 1927 Nadia Grossman-Bulighin, scria cu tristețe despre soarta unei bisericuțe din lemn^[35], din comuna Ocnița, jud. Vâlcea, adusă pe la 1860 din comuna Șerbănești, regiunea Govora, care urma să fie vândută la licitație pentru material, pentru suma de 2500 lei, întrucât Episcopia Râmnicului socotea că bisericuța face impresie urâtă călătorilor. „Niciodată nu vom putea ajunge să avem o artă nouă adevărat românească, dacă cu atâta indiferență se vor distruge tocmai elementele cele mai prețioase. (…) Strâmtorat în munți, simplu și cu sufletul curat, poporul și-a creat atmosfera lui de intimitate caldă, și sentimentală acesta l-a exteriorizat în bisericuțele mici. Aceste bisericuțe s-au făcut din dragostea și credința celor umili și mulți, al căror trup era – realmente- pământ al țării. (…) Mă doare îngroparea aceasta de vii a unor comori care ne sunt cea mai necesară hrană sufletească.^[36]

Deznodământul îl aflăm un an mai târziu, tot de la Nadia Grossman-Bulighin: „avea pictură minunată, dar episcopia a dat autorizația să se dărâme și materialul să fie vândut la licitație – fiind că strică vederea boierilor care trec cu automobilul pe șosea. Și lemnăria bietei bisericuțe a fost vândută pentru 3000 lei unui notar”.^[37]

În acea epocă pictura și muzica erau considerate o „activitate de duminică”, nicicum o profesie. Multe dintre femeile artist pictează sau sculptează pentru familie și prieteni, puține reușesc să se întrețină din arta lor. Pentru Nadia Grossman Bulighin era o profesiune. Contemporanii îi descriu arta ca fiind: fragedă, pitorească, plăcută, decorativă, interesantă, lipsită de superficialitate și deloc mercantilă. Arta Nadiei Grossman Bulighin este înrădăcinată în viața ei personală și vorbește din plin despre experiența ei de viață.

„Am lucrat pentru mine, am ezitat, m-am căutat și m-am găsit întru câtva. Aceasta e tot”.^[38]

Studierea carierei Nadiei Grossman-Bulighin poate să ofere noi informații asupra condițiilor sociale în care trăiau și lucrau femeile artist și a eforturilor lor pentru recunoaștere la începutul secolului XX.

^[1] Nu putem explica încă de ce există atâtea feluri de a scrie numele acesteia, însă chiar artista semnează un desen în Franța, ante 1925, Nadia Buligin. Până la clarificarea acestui aspect vom folosi Nadia Grossman Bulighin, utilizat de istoricul de artă Valentina Iancu.

^[2] În acest articol ne vom referi exclusiv la ilustrațiile de carte realizate de Nadia Grossman Bulighin, însă trebuie menționat că artista a fost apreciată în epocă pentru pictura sa. Debutează oficial în anul 1922, iar în 1928 are prima expoziție personală.

^[3] Valentina Iancu, Shona Kallestrup.

^[4] Identificat de Valentina Iancu, v. Nadia Grossman Bulighin, în Egal. Artă și feminism în România modernă, ed. Velant, București, 2015, p. 88.

^[5] Semnalate de istoric Lavinia Popica.

^[6] Nadia Grossman Bulughin, Cum se distrug monumentele, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an XX, aprilie-iulie 1927, p. 112-113.

^[7] Ionel Jianu, De vorbă cu Nadia Bulighin. Cum am devenit modernistă. Despre factorul intelectual în opera de artă. Specificul feminin. Desen și culoare, Rampa, an XII, 9 martie 1928, p. 2.

^[8] Informația nu este documentată cu acte oficiale.

[9] Nicolae Iorga, Ilustrația cărților românești, 1860-1890, Almanahul Graficei Române din 1928, ed. Grafica Română, tiparul Scrisul românesc, Craiova, 1928, p. 33.

^[10] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. III, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1936, p. 332.

^[11] Valentina Iancu, Egal. Artă și feminism în România modernă, ed. Velant, București, 2015, p. 88; v. necrologul lui H. Blazian, Nadia Bulighin, Adevărul, an 43, no. 14311, vineri, 22 august 1930, p. 2.

^[12] Nicolae Iorga îi scrie constant numele Nadia Bulughin sau Nadia Boulougine pentru publicațiile în limba franceză și în limba italiană.

^[13] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. III, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1936, p. 331.

^[14] Ionel Jianu, De vorbă cu Nadia Bulighin. Cum am devenit modernistă. Despre factorul intelectual în opera de artă. Specificul feminin. Desen și culoare, Rampa, an XII, 9 martie 1928, p.1.

^[15] Ibidem.

^[16] Ibidem.

^[17] H. Blazian, Nadia Bulighin, Adevărul, an 43, no. 14311, vineri, 22 august 1930, p. 2.

^[18] Ionel Jianu, Op. cit., p. 2.

[19] Shona Kallestrup, Royality is no longer quite royal: word and image in the children’s tales of Queen Marie of Romania, în Image [&] Narrative, vol. 19, no. 1, 2018, p. 29.

https://research-repository.st-andrews.ac.uk/handle/10023/13151

^[20] Idem, p. 37.

[21] Idem, p. 39.

[22] Idem, p. 38.

^[23] Idem, p. 39.

^[24] Idem, p. 40.

^[25] Adrian Maniu, Nadia Bulighin, O pictoriță nouă și câteva cărți frumoase, Cronica plastică, Rampa, anul XIII, no. 3027, sâmbătă 25 februarie 1928, p. 1-2.

^[26] Informație oferită de profesorul ist. Andrei Pippidi.

[27] Nicolas Iorga, Georges Balș, L’Art Roumain, E. de Boccard, Paris, 1922

^[28] Nicolae Iorga, Contes Roumains, transposes en francais, dessins de Nadia Boulouguine, Editeur Gamber, Imprimerie Ramuri, Craiova,

^[29] Probabil Nicolae Iorga se referă la ziarul Neamul Românesc care a apărut în perioada 1906-1940, în paginile căruia întâlnim și recenzii despre lucrările Nadiei Grossman Bulighin.

^[30] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol III, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1936, p. 331-332.

^[31] Nicolae Iorga, Ilustrația cărților românești, 1860-1890, Almanahul Graficei Române din 1928, ed. Grafica Română, tiparul Scrisul românesc, Craiova, 1928, p. 33.

[32] Nicolae Iorga, Storia dei Romeni e della loro civilità, trad. Jean Antohi, disegni di D. Stoica e di Nadia Bulughin, Editore Ulrico Hoepli, Milano, 1928

^[33] Nicolae Iorga, Op. cit., p. 33.

^[34] Ibidem.

^[35] Nadia Grossman-Bulughin, Cum se distrug monumentele, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an XX, aprilie-iunie 1927, p. 113.

^[36] Ibidem.

^[37] Adrian Maniu, Nadia Bulighin, O pictoriță nouă și câteva cărți frumoase, Cronica plastică, Rampa, anul XIII, no. 3027, sâmbătă 25 februarie 1928, p. 2.

^[38] Ionel Jianu, De vorbă cu Nadia Bulighin. Cum am devenit modernistă. Despre factorul intelectual în opera de artă. Specificul feminin. Desen și culoare, Rampa, an XII, 9 martie 1928, p. 2.